Prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curții Constituționale a României (CCR), instanța de contencios constituțional a admis excepția de neconstituționalitate referitoare la art. 155 alin. (1) Cod penal. Acest articol stipula că întreruperea cursului prescripției a răspunderii penale se produce prin orice act procedural în cauză, marcând o diferență față de reglementarea anterioară din Vechiul cod penal (art. 123), care cerea întreruperea doar prin acte comunicate inculpatului în desfășurarea procesului penal. Deciziile CCR având caracter obligatoriu, textul de lege a fost supus modificărilor în termen de 45 de zile de la publicare, conform art. 147 alin. (1) din Constituție. Neexistând adaptarea legislativă în acest interval, instanțele au fost obligate să aplice decizia CCR în mod interpretativ.
Analizând ulterior hotărârile judiciare legate de art. 155 alin. (1) Cod penal, s-a constatat că instanțele au adoptat o interpretare conformă deciziei CCR. Exemplele includ Hotărârea nr. 513/2022 a Curții de Apel București, care a subliniat că art. 155 C. pen. rămâne în vigoare, aplicându-se prin interpretarea deciziei CCR. Alte instanțe au concluzionat că Decizia nr. 297/2018 reprezintă o decizie interpretativă, nu una de neconstituționalitate, și, prin urmare, art. 155 alin. (1) C. pen. nu a fost abrogat sau modificat. Acest aspect a generat incertitudine juridică, iar decizia ulterioară a CCR nr. 358 din 26 mai 2022 a complicat situația, stabilind că interpretarea legislației anterioare nu oferă instanțelor permisiunea de a decide singure cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale. Acest gol legislativ a condus la prescrierea unor dosare.
În ceea ce privește hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-107/23, se observă că cele două decizii ale CCR afectează interesele financiare ale UE. În consecință, instanțele naționale sunt obligate să nu le aplice, având în vedere supremația dreptului Uniunii față de dreptul național. Această situație ridică întrebări cu privire la alegerea între respectarea deciziilor CCR și a normelor Uniunii Europene. Chiar și în lumina hotărârii CJUE în cauza C‑430/21, care subliniază că judecătorii nu ar trebui să fie sancționați pentru aplicarea corectă a dreptului Uniunii, rămâne la discreția instanțelor naționale să decidă asupra priorității dintre cele două instanțe.