În luna mai 2011, Consiliul Europei a deschis spre semnare și ratificare tuturor statelor membre Convenţia privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice cunoscută și sub numele de Convenția de la Istanbul.
Convenţia de la Istanbul reprezintă tratatul internaţional cel mai cuprinzător care abordează această gravă violare a drepturilor omului și tinde a avea toleranţă zero cînd vine vorba de actele de violență împotriva femeilor precum violul, violența domestică, hărțuirea sexuală, căsătoriile forțate sau sterilizarea forțată, acte de violență catalogate ca fiind forme de discriminare pe criteriul de gen.
Deși România a participat in mod direct la negocierile intermediare privind textul final al Convenției de la Istanbul, a semnat acest tratat abia în data de 27.06.2014, la 4 ani după elaborarea sa. Mai mult de atât, abia la finele lunii ianuarie 2015, după aproape 5 ani de la momentul adoptării la Istanbul a Convenţiei Consiliul Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice, Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice a inițiat un proiect de lege pentru ratificarea tratatului. În mometul de față acest proiect de lege se află în dezbatere publică, neconstituind o prioritate pentru legiuitor.
Desigur, instrumentul de ratificare propus de catre Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice vine cu unele rezerve din partea statului român cu privire la câteva din articolele Convenției de la Istanbul. Cea mai indignantă rezervă este derogarea de la ratificarea art. 30 alineatul (2) din tratat, care presupune că statul nu își asumă nici un fel de responsabilitate pentru asigurărea unei compensații victimelor care au suferit vătămări corporale grave sau deteriorarea sănătăţii, în condițiile în care prejudiciul suferit de acestea nu este acoperit din alte surse, precum de la agresor, din asigurarea sau pensiile medicale şi sociale.
De asemenea, statul își rezervă dreptul de a nu condamna penal, în unele cazuri, acțiunile de violență domestică prevăzute la la art. 37, 38 şi 39 in Convenție. De asemenea, trebuie menționat că lipsurile tratatelor internaționale precum Convenția de la Istanbul nu vin doar de la modul în care sunt ratificate de statele semnatare ci vin și de la faptul că acestea nu dispun de un mecanism de raportare din partea guvernelor, limitându-se doar în a stabili în mod generic responsabilitatea statelor semnatare de a lua măsuri pentru eliminarea violenţei domestice. Măsurile concrete ce ar trebui luate la nivel național precum finanţarea de către stat a unui număr suficient de adăposturi, finanţarea unei linii telefonice de urgentă pentru victimele violenţei familiale, etc. vor putea fi luate abia după ce Convenția de la Istanbul va fi ratificată și va fi elaborată o nouă strategie națională care să implementeze și monitorizeze aplicarea legislației în domeniul violenței domestice.
Opinia generală este că această convenție trebuie ratificată fără a se impune vreo rezervă din partea statului. Legiuitorul ar trebui ca mai degrabă să aducă ajustările necesare legislației interne deja existente, deoarece acest tratat, doar în integralitatea sa poate reprezenta instrumentul juridic ce instituie un apel în favoarea egalității între femei şi bărbaţi, astfel schimbând atitudinile, mentalitatea şi sentimentele indivizilor, statuând faptul că violenţa împotriva femeilor reprezintă doar o formă de perpetuare a unei culturi a intoleranţei şi a negării.